Da, fain titlu, nu-i așa?
Și dacă este să mă gândesc bine, luni de zile am golit farfuriile copiilor mei, deoarece era păcat să arunc mâncarea!
Ani de zile am lins oalele, deoarece era păcat să arunc mâncarea!
Luni de zile i-am lăsat pe copiii mei să mă îndoape cu diferite chips-uri, crănțănele, napolitane, fructe.
Că îmi era foame sau nu.
În perioada în care am fost însărcinată și în cea în care am alăptat nu m-a durut atât de tare dacă cineva îmi spunea că sunt grasă. Nu am simțit atât de grea apăsarea kilogramelor, deoarece mă gândeam că fac bine băiețelului meu.
Dar în ultima perioadă am conștientizat că, DA, am fost coșul de gunoi al familiei mele.
DA, mâncam non stop.
DA, curățam farfuriile de mâncarea delicioasă care mai rămânea de la copiii mei.
DA, mâncam noaptea.
DA, nu slăbeam aproape deloc.
DA, mâncam fără să mă gândesc.
DA, mâncam chiar dacă nu îmi era foame.
Câți dintre voi vă regăsiți în cele scrise mai sus?
Câți dintre voi mâncați fără să vă fie foame?
Câți?
Ieri însă, după a 14-a zi de citit capitolul Perseverența din cartea lui Napoleon Hill, mi-a fost chiar ciudă când Sebi mi-a întins o bucățică de banană pe care el nu mai voia să o mănânce și eu, din obișnuințăm, am mâncat-o!
M-am simțit vinovată că mănânc fără să-mi fie foame.
M-am simțit coșul de gunoi al familiei!
DA, sună urât, dar asta făceam. Adunam tot ce alții nu mai mâncau.
Și deși sună foarte urât, este doar adevărul.
Care DOARE!
Dar mă bucur că am conștientizat acest lucru ( chiar și după atâția ani ), deoarece de acum încolo voi încerca să analizez fiecare gustare pe care o voi lua.
Voi încerca să nu mai mănânc între mese, să nu mai ciugulesc, să nu mai adun toate resturile.
Și voi încerca să-i învăț și pe ai mei să mănânce doar când le este foame.
Pupici
:-*
