Prietenie pe interes

Nu m-aș fi gândit vreodată că voi folosi astfel de cuvinte, pe blog sau în viața de zi cu zi, dar iată-mă folosindu-le: astăzi am făcut cunoștință cu o sală de sport.  Astăzi am dat mâna, ne-am prezentat, am făcut primii pași împreună și sunt sigură că această prietenie va fi una de foarte lungă durată, poate chiar pe viață.

Cei ce mă cunosc știu că nu îmi prea place să merg la săli de forță, prefer clasele, doar că la orele la care intenționez să mă întâlnesc cu prietena mea, nu se mai fac clase… Și cum în viață nu faci numai ce îți place și pentru că încă nu am găsit persoana potrivită cu care să doresc să alerg noaptea târziu,  sau să mă antrenez, sau să dansez până la epuizare, am făcut și acest sacrificiu: m-am împrietenit cu o sală de fitness.

Pentru început o voi numi sala X, dar în momentul în care se va termina articolul despre această sală, veți știi despre ce sală de sport din Timișoara este vorba.

Vă întrebați probabil cum de am ajuns să fiu o astfel de prietenă?

În primul rând pentru că am luat o decizie. În ai doilea rând pentru că am făcut primul pas. Și în al treilea rând pentru că nu mă mai suportam. În al patrulea rând pentru că avem o reputație bună 🙂 .





Dar cum a început totul?

Într-un fel mă simțeam, mă vedeam eu pe mine însămi și în altfel mă vedeam atunci când cineva îmi făcea o poză sau mă filma.

Sunt sigură că mintea/ochii mi-au jucat foarte multe feste, din dorința de a mă proteja de durere, dezamăgire, frustrare.

Doar că eu cred că eu le-am permis acest lucru.

Eu le-am permis să mă acopere și să nu mă facă să înțeleg că am o problemă.

Cred…

Cântarul mi-a confirmat de multe ori acest lucru, doar că eu nu vedeam să existe nicio problemă.

Nu m-am văzut obeză atunci când am fost obeză de gradul 1, nu m-am văzut supraponderală, însă cântarul îmi arăta ceva de neînțeles. Ok, ok, acum 10 ani aveam sub 30 de ani, nu aveam 2 copii, făceam mult mai multă mișcare și nu mâncam deloc dulce.

Acum însă altfel stă treaba.

Problema mea cu mâncarea a început la câteva luni după ce a venit pe lume Ale, fetița mea de 8 ani. Probabil ceva schimbări hormonale, cu siguranță depresie post natală, frustrări, spaima de necunoscut, nesiguranța, neînțelegerea, lipsa de suport, nivelul de conștientizare pe care-l aveam atunci, lipsa activității, toate +  multe altele, m-am făcut să mă ascund în spatele mâncării.

Da, aceasta poate deveni o boală. Nu știu dacă și eu sufăr de ea. Probabil că o vizită la un nutriționist și la un psiholog nu mi-ar strica.

Se spune că foarte multe persoane mănâncă  în funcție de stările emoționale prin care trec, că mulți mănâncă fără să le fie foame, că ne-am format un obicei de a ronțăi continuu, că mâncăm mai mult decât avem nevoie.

Iar eu mă regăsesc în aceste vorbe.

Dacă încep să mă analizez bine de tot, eu mâncam ce doream, la ce oră doream, eram prietenă cu ciocolata, deși râdeam când mi se spunea acest lucru,… și totuși, eu nu mă vedeam având o problemă.

Pentru că nu mă vedeam!

Dar când vedeam o poză cu mine, mă apuca ceva…  ceva dezamăgire, dezgust, nu pot descrie acest sentiment în cuvinte.




Mi se părea că poza aceea, filmarea aia nu mă reprezintă.

Că nu pot fi eu aia.

Că … brațele acelea cu slăninuță nu sunt ale mele.

Că aia nu sunt eu!

Nu știu dacă rezonați cu mine, sau nu, dar frustrările acestea le-am trăit ani de zile.

Însă, se întâmpla ceva ciudat.

Eram dezamăgită, dezgustată câteva zile și apoi…treceam peste, și o luam de la capăt cu obiceiurile nesănătoase.

Ștergeam totul cu buretele și… îmi ziceam că eu “nu pot” să slăbesc.

Da, “nu pot” și gata!

Era scăparea mea.

Pentru că da, au fost momente în care m-am apucat de dietă (și am încercat tot felul de diete, câteva zile doar că na, nu vedeam rezultatele), am ținut cure de detoxifiere (cu  ajutorul cărora chiar am dat chiar și 4 kg jos și nu le-am mai pus la loc), am făcut și sport intensiv timp de aproape 2 luni și am ținut și regim alimentar și nu am dat mai mult de 3 kg jos ( a, da, și am ajuns să îl enervez pe antrenor din cauză că râdeam la antrenamente. Da, eu atunci când sunt fericită, râd, când sunt obosită, râd, când sunt foarte obosită, râd. Acesta este modul meu de apărare, și dacă nu înțelegi acest lucru, înseamnă că nu prea te interesează cum mă simt, și mai înseamnă că nu vrei să mă cunoști cu adevărat și că totul se rezumă doar la bani, iar eu nu pot lucra cu astfel de oameni, nu pot da totul dacă nu am încredere, dacă nu simt că vrei cu adevărat să îmi fii prieten, că vrei să mă cunoști așa cum sunt, că mă înțelegi. Punct! )

Dar să revin: da, mi-am găsit o scuză.

Eu “nu pot” și gata!

Și m-am obișnuit repede cu “nu pot”.

Doar că aveam o mare problemă: eu nu conștientizam că ceea ce mâncam zilnic, meniul zilei, era gătit de către alcineva, mai precis de către o firmă de catering sau de către un restaurant,  era cât se poate de plin de amidon, vegeta, grăsime, zahăr, că de cele mai multe ori  atunci când îmi alegeam meniul căutam pe Google după cuvintele : meniul zilei Timișoara, și asta se întâmpla aproape zilnic, că, atunci când nu aveam chef să fac de mâncare mă salva tot domnul Google cu pizzerie Timișoara (și eram fericită deoarece și copiilor le plăcea pizza), nu conștientizam că mâncam destul de des fast food (aka McDonald’s), că mâncam multe dulciuri.

Cu alte cuvinte, nu aveam grijă deloc de corpul meu.

Dacă acum 10 ani aveam 54 kg, acum am peste 80 …

Și copiii sunt doar o scuză.

La fel ca și “eu nu pot”.

Dacă și voi treceți prin astfel de stări, să știți că sunt normale. Nu suntem cu nimic mai prejos decât cei ce pot mânca orice, oricât, oricând. Atunci când veți dori să faceți o schimbare, veți face astfel încât să vă faceți obiceiuri sănătoase, veți face sport, veți mânca diferit. Veți arunca un ochi și peste descrierea celor 3 tipuri de “caroserii”: ectomorf, endomorf și mezomorf și veți începe să vă înțelegeți mai bine corpul.

Și veți înțelege că ce și cât manânci este mai important decât câtă mișcare faci.

Da, știu sportul face doar 20% din toată treaba aia de slăbit. 80% este ce, când și cât mănânci.

Dacă v-am pus puțin pe gânduri mă bucur. Dacă nu, poate altădată.

Ce pot să vă zic în plus?

Pentru început eu voi scoate din vocabularul Google: pizza, paste,coaste, cioco, zahăr, alcool,meniul zilei și multe alte gustări nesănătoase și le voi înlocui cu multe verzăciuni, salate, carne slabă, legume, crudități, gustări sănătoase + multă apă. Voi încerca să evit să mănânc în oraș și îmi voi găti mai mult, voi renunța la paharul de vin roșu sec, la apa minerală și voi întreține relația cu prietena mea, sala de sport.

Am doar un corp și vreau să traiesc în el încă pe atâta.

Apreciez orice sfat din partea voastră și m-aș bucura dacă aș găsi un partener/ un prieten de sală/de suferință,chiar și virtual , care să mă ridice dacă voi cădea (și sunt convinsă că va fi ca în viață), care să mă laude atunci când îmi voi atinge targetul, care să mă mustreze dacă voi călca în străchini și care să dorească același tratament și din partea mea. Poate cer prea mult, mi-aș dori și pe cineva cu care să merg la sală, seara târziu. Dar poate puțin mai încolo.

Scrieti-mi în privat!

V-am pupat :-*


Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.